În părțile anterioare am prezentat primele patru capitole ale cărții Political Correctness: A Short History Of An Ideology (2004, Free Congress Foundation), coordonată de William S. Lind. Traducerea acesteia formează Partea I a lucrării Corectitudinea politică, o ideologie neomarxistă. Marxismul cultural – noua utopie (ed. a 2-a, revizuită și adăugită, 2017), editura Reîntregirea, Alba Iulia.

Capitolul V este dedicat unei teme de mare interes pentru societatea americană, în special în ultimele șase decenii: „Feminismul radical și corectitudinea politică”, semnat de Gerald L. Atkinson. Acesta face o comparație și o conexiune între feminismul apărut în America, în 1830, și feminismul radical de sorginte marxistă, manifestat cu multă forță începând din anii 1960. Feminismul de acum două secole a luat naștere în cadrul generației care trăia prima etapă a revoluției industriale, iar primele feministe au devenit nucleul mișcării „transcendentaliștilor idealiști”; printre adepți se numărau Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau și mulți pastori unitarieni. Prin scrierile lor, susține Atkinson, transcendentaliștii au împins SUA într-un război civil. Ei au pledat pentru abolirea slaviei, drepturile femeilor, cumpătare, pacifism (exceptând cazul luptei împotriva sclaviei), însă erau în mod serios preocupați și de spiritism, misticism oriental și frenologie (cunoașterea personalității cuiva prin analizarea conformației craniului). Ceea ce atrage atenția este perfecta încadrare a acestor preocupări în mișcarea New Age de astăzi; transcendentaliștii au fost, deci, precursorii generației idealiste a „boomerilor”, cei născuți în timpul exploziei demografice din perioada 1946-1964. Adepții feminismului social din anii 1890 și de la începutul secolului XX militau pentru dreptul de vot al femeilor, dar și pentru întărirea familiei, trăsătură ce îi pune în evident contrast cu feminismul radical din prezent.

Accelerarea procesului de feminizare a culturii americane a început în anii 1960, când a început și culegerea roadelor pe care ideologia neomarxistă le-a produs prin cărțile scrise de membrii Școlii de la Frankfurt, emigrați în 1933 în SUA. Feminismul radical a dus la schimbări importante în câteva domenii: politic, cinematografic, armată, în câmpul muncii, unde au fost utilizate acuzațiile de hărțuire sexuală pentru a-i determina pe bărbați să se conformeze regulilor corecte politic. În armată, extinderea oportunităților pentru femei este corelată cu introducerea unor duble standarde, apoi a unor standarde scăzute. Începând din 1993, s-a intensificat procesul de feminizare a Aviației navale, a Forțelor Aeriene și Armate ale SUA, ca urmare a solicitărilor venite din partea feminiștilor radicali pentru ca femeile să aibă acces în infanterie, în artilerie, în cadrul forțelor speciale sau la ocuparea funcției de inginer militar în Armată și Marină. Totodată, s-a redus numărul tinerilor înrolați și al celor care prelungesc contractele. În cinematografie, cele mai multe filme pun în evidență inferioritatea bărbaților și superioritatea femeilor; este binecunoscut impactul simbolurilor asupra formării mentalităților, imaginile acționând într-un mod magic asupra subconștientului, în special în rândul copiilor și al tinerilor, care au nevoie de o mai mare validare exterioară a percepțiilor personale despre viață. Mass-media în general promovează imaginea „noului bărbat” feminizat: emoțional, suferind de o criză de încredere pe care diverse reviste (Esquire, GQ, Man's Health, Men's Fitness, Men's Journal, Details, Maxim, Men's Perspective), destinate să îl „ajute”, o amplifică. Grija bărbaților din generațiile anterioare cu privire la menținerea unui aspect fizic plăcut – scrie Rich Lowry – se limita de obicei la bărbierit și la punerea unei cravate: „Este dificil să ni-i imaginăm fiind interesați de articole de genul «Un abdomen plat pentru plajă» (Verge), sau de cele trei parfumuri bărbătești noi potrivite pentru sezonul de toamnă (GQ) sau chiar de un articol cu titlul «Noul costum la modă în toamna aceasta» (Esquire). Dar, undeva pe parcurs, bărbații au devenit mai puțin preocupați de a fi puternici și sobri și mai interesați să fie atrăgători” (p. 76).

Desigur, politica americană nu avea cum să scape de valul feminizării, pentru că, vorba proverbului, de la cap începe... totul. La alegerile prezidențiale din 1996, partidele au creat – prin discursuri sentimentale, emoționale – prezentări feminizate ale candidaților, care „au fost portretizați drept niște ființe sensibile, blânde, conduse de emoții, conectate suficient de puternic la sentimentele lor, astfel încât toate femeile din America să se simtă «confortabil» sub conducerea lor” (p. 75).

Ideea centrală pe care mizează marxiștii culturali pentru a câștiga adeziunea femeilor este aceea că personalitatea autoritară („răul absolut” pentru care ei au leacul) este un produs al familiei patriarhale. Perspectiva se înrădăcinează în câteva cărți aparținând marxiștilor din prima generație: Originile familiei, a proprietății private și a statului, a lui Engels, care face o pledoarie pentru matriarhat; Manifestul comunist, unde Marx a scris despre crearea unei comunități a femeilor; tot el, în Ideologia germană, a criticat ideea că familia reprezintă unitatea de bază a societății. Termenul de „personalitate autoritară” sintetizează un adevărat război psihologic împotriva bărbatului american, pentru ca el să piardă interesul de a apăra credințele și valorile tradiționale. Iar acest obiectiv poate fi realizat (parțial s-a reușit deja) dacă bărbatul este convins pe toate căile – informale, cultural-educaționale, mediatice, instituționale – că este purtătorul unui rău general de care trebuie să scape; ca atare, scopul este de a-l „castra” pe bărbat de propria masculinitate. Apelând la o alegorie, ne putem imagina același proces de manipulare în raportul dintre prădător și pradă, la o stână: dorind să aibă acces liber la pradă, lupii încearcă (sub aparența bunăvoinței, eventual infiltrați ca „influenceri”) să promoveze în interiorul stânei ideea că duritatea câinilor ciobănești creează o atmosferă tensionată, de așteptare continuă a pericolului; în schimb, ar fi mult mai bine pentru toată turma dacă ei s-ar „relaxa”, urmând modelul (de toleranță a) oițelor.

Institutul de Cercetări Sociale al Universității Frankfurt avea printre obiectivele prioritare schimbarea personalității în sensul formării „omului nou”, iar tehnicile psihologice pentru atingerea acestui scop au fost oferite de Abraham Maslow, fondatorul psihologiei umaniste. El viza ștergerea diferențelor dintre masculinitate și feminitate, pentru instituirea unui tip general de umanitate, aceste idei stând la baza „educației afective” din școlile americane. Maslow a fost prieten cu Herbert Marcuse, iar în 1936, când l-a întâlnit pe Erich Fromm, a fost profund impresionat de ideologia pe care o promova. De asemenea, Maslow a fost influențat de lucrările lui Wilhelm Reich, neomarxist preocupat de teoria personalității, militant pentru abolirea familiei autoritare; revoluția sexuală este cea care, susținea Reich, va nărui pilonii autorității: mentalitatea creștină și esența patriarhală. Astfel, nu este întâmplător că „părintele umanismului” în psihologie a publicat în 1944 un articol intitulat „Structura caracterului autoritar”, unde este expusă teoria personalității, derivată din Teoria critică, promovată de Școala de la Frankfurt.

Din anii 1990, în SUA a început o campanie foarte agresivă pentru a crea convingerea că rolurile bărbaților și ale femeilor sunt o consecință a îndoctrinării culturale pe care societatea patriarhală a realizat-o în detrimentul femeilor. De atunci, termeni precum „diversitate”, „multiculturalism”, „discriminare”, „drepturi ale minorităților”, „acțiune afirmativă”, nu mai fac parte doar din arsenalul conceptual al ideologiei predicate, ci sunt populari, fac parte din noua cultură americană, iar efectele sale au depășit cu mult granițele geografice ale statului nord-american. Se pare că demersul din 1944 al lui Max Horkheimer, de a face un profil socio-psihologic al americanilor, demers valorificat în Personalitatea autoritară a lui Theodor Adorno, a dat roade. Unele cât se poate de otrăvite. Publicată în 1950, cartea „se încadrează, în toate privințele, în linia principiilor originale ale Teoriei critice. Fiind un document care confirmă sistemul ideologic al revoluționarilor Școlii de la Frankfurt, este, funciarmente, anti-Dumnezeu, anti-creștinism, anti-familie, anti-naționalism, anti-patriotism, anti-conservator, anti-ereditate, anti-etnocentrism, anti-masculinitate, anti-tradiție și anti-moralitate” (p. 78).

Ultimul capitol, al VI-lea, scris de William Lind, oferă un ghid bibliografic al literaturii despre istoria și teoriile Școlii de la Frankfurt drept sursă a corectitudinii politice. Modul complicat, aproape ilizibil, de a-și promova ideile, este o constantă a membrilor acestui grup, aspect explicabil probabil prin dorința de a masca esența Teoriei critice: marxismul orientat spre cultură, adică deconstrucția culturii așezate pe baza creștină. Exprimarea încâlcită este un atribut al cercurilor care se consideră deținătoare ale unei cunoașteri superioare, inaccesibile minților obișnuite; trăsăturile gnostice, maniheiste, ezoterice caracterizează aceste tipuri de „școli”, precum și ideologiile totalitare. Când apare dorința de putere din partea membrilor unor astfel de cercuri, gnosis-ul devine ideologie politică; în cazul Școlii de la Frankfurt, dorința de putere a existat dintotdeauna, ei fiind continuatorii revoluționarilor marxiști. Doar că au înțeles necesitatea adoptării unei strategii de subminare culturală, efort realizabil în câteva generații, timp suficient pentru a se inocula ideea că „oricine este de dreapta e dezechilibrat psihologic” (Lind, p. 89).

„Geniul” Teoriei critice nu constă în altceva decât în critica tradiției filosofice și spirituale, teorie a disoluției a cărei marcă o reprezintă filosofia nihilistă a lui Derrida. Pentru cei care au stoicismul de a parcurge lucrarea Scriitura și diferența, sentimentul (întemeiat) este că s-a făcut risipă de cuvinte pentru a spune nimic; de fapt, împăratul e gol. Desigur, asta dacă cititorul nu se lasă îmbătat cu apă rece, ori dacă nu este la rândul său un student al școlii nihiliste.

Pentru a înțelege noua ideologie, William Lind recomandă în mod special lectura cărții Eros și civilizație. O cercetare filosofică asupra lui Freud, scrisă de Herbert Marcuse. În pofida dificultății ei, cartea este foarte importantă, pentru că ilustrează împlinirea unui deziderat interbelic, anume altoirea perspectivei lui Freud pe trunchiul gândirii marxiste. De asemenea, această lucrare a devenit „biblia tinerilor radicali” care au ajuns la conducerea campusurilor universitare americane din anii 1960, unde au rămas membri ai corpului profesoral. „Pe scurt, Eros și civilizație cheamă la revolta totală împotriva culturii occidentale tradiționale («Marele Refuz») și promite celor ce se alătură revoluției o utopie de tip Țara Dulciurilor cu sex liber și muncă deloc” (p. 95). Marcuse a înțeles ceea ce puțini dintre colegii săi au sesizat: distrugerea civilizației occidentale se realizează cel mai eficient prin sex, droguri și rock'n'roll. Astfel, freudo-marxismul a dobândit cale liberă către miliarde de oameni, care într-un mod artistic sau altul au avut și au acces la ideologia „eliberării sexuale”, ce promovează de fapt o societate a „perversității polimorfe”.


Cea mai interesantă parte – și cea mai consistentă – a cărții este a doua, axându-se pe modurile de aplicare a corectitudinii politice în diverse ramuri ale culturii și societății. Cititorul va afla care sunt interesele din spatele unor politici în derulare, ale unor proiecte de lege (când află despre ele) sau mizele unor evenimente publice. Atrag atenția în mod deosebit două articole ample. Primul este realizat de Andrei Dîrlău („Freudo-marxismul – noua ideologie”), conținând, alături de Preliminarii. Despre rinoceri „homofobi” și agende cripto-marxiste, șapte studii de caz: Hollywood: copiii NU sunt bine-mersi; Strategia Kirk-Pill: „repararea capitală” a Americii hetero; Huxley: vizionar sau bine informat?; Lunacek: toleranța represivă. Mai egali decât alții. Corectitudinea politică – noua utopie milenaristă; Școala de la Frankfurt: demolarea prin subversiune; Bertrand Russell: o strategie planetară; Conchita Wurst: o anti-antropologie. Al doilea studiu este scris de Irina Bazon („Corectitudinea politică și erodarea valorilor maturității”) și analizează direcțiile de atac la adresa maturității, caracteristica de bază a autorității sănătoase: Răzvrătirea împotriva figurii Tatălui; Începuturile revoluției culturale neomarxiste: contracultura și mișcarea șaizecioptistă; Contracultura ca „refuz de a accepta normele asociate maturității” (1. „Rebeli fără cauză”. Respingerea civilizației creștine; 2. „Spiritualitatea” contraculturii. Drogurile și ritmul ca „sacramente”; 3. Motivul nebuniei; 4. Motivul copilului/victimei. Sfârșitul maturității și slăbirea autorității părinților); Statul managerial, sensibilizarea față de „victime” și eradicarea „prejudecăților”; „Tot ce e personal este politic”; „Părinții care au nevoie de părinți”; Corectitudinea politică și revoluția în plan lingvistic; Distrugerea familiei, principal obiectiv al corectitudinii politice; Corectitudine politică și globalism economic. Irina Bazon mai semnează un articol în această secțiune a cărții: „Muzeul Țăranului Român sub asaltul agresiv al Corectitudinii politice”.

Celelalte articole, care întregesc tabloul corectitudinii politice, sunt semnate de Linda Kimball, Roger Kimball, Sorin Dumitrescu, Silvia Radu, Theodor Codreanu, Bogdan Stanciu, Ciprian Voicilă, Paul Ghițiu.

Deși aici nu se pune problema unei sinteze a temelor analizate în a doua parte, totuși voi puncta câteva elemente. De pildă, faptul că ideile neomarxiste se manifestă puternic în societate și pe scena politică nu este un zvon care să-i sperie pe contemporani. Așa se face că uneori declarațiile ce promovează marile schimbări aruncă orice văl „diplomatic”. Un exemplu este îndemnul lansat în 2014 de Vincent Peillon, Ministrul francez al Educației: „Să schimbăm însăși natura religiei, a lui Dumnezeu, a lui Hristos, să zdrobim definitiv Biserica” (p. 158). Alți miniștri ai Educației, în direcția corectitudinii politice aplicate în sectorul de care „se ocupă”, pot adopta o atitudine mai soft, însă și ea cât se poate de nocivă: scoaterea din planul de învățământ a Istoriei propriului neam și a Geografiei, iar Latina să fie lăsată la alegerea elevilor – pentru binele lor sunt toate acestea, evident. Se vede că, în România, miniștrii Educației sunt special aleși doar dintre persoanele care înțeleg termenul „reformare” cu sensul „deformare”. Dar nu e numai cazul lor: alți demnitari s-au jurat pe Biblie că vor face tot ce le stă în putință pentru prăbușirea neamului. Și s-au ținut de cuvânt! Argumentele împotriva acestui atentat la identitatea românească sunt numeroase și bine redate de Președintele Academiei Române, prof. dr. Ioan-Aurel Pop, din al cărui articol (ușor de găsit de către oricine) extrag doar o idee: elevii „nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință de cauză, ci să fie «îndrumați în mod constructiv», ca să iubească și să urască la comandă”.

Declarația ministrului francez este, așa cum spune Andrei Dîrlău, Revoluția Franceză în varianta corectă politic a anului 2014. Desigur, cu aceeași vervă este trâmbițată toleranța, însă una aparte, adică... represivă, care se traduce prin pretenția de a tolera orice violențe, deviații, perversiuni ale minorităților revoluționare, dovedind totodată intoleranță radicală față de orice atitudine conservatoare, în special față de acelea întemeiate de creștinism. Toleranța represivă a lui Marcuse este în bună parte „discriminarea pozitivă” de azi. Revoluția neomarxistă, așa cum am văzut, duce o luptă continuă împotriva „personalității autoritare”, de aceea ea face orice pentru a promova imaginea opusă, demnă de urmat, a adulților infantili, a unei nesfârșite adolescențe pe care trebuie să și-o asume în primul rând părinții. Așa se explică faptul că ei trebuie să fie educați de „specialiști” (superadulți) care le pot retrage dreptul de a-și crește copiii dacă nu se încadrează în calapodul corect politic, de exemplu, dacă nu îi „lasă în pace” pe copii cu ideile despre valori creștine, buna purtare și bunul simț – cel din perioada „a fost odată ca niciodată”. Părinții neascultători au fost decăzuți din drepturile părintești în unele regiuni din SUA, în țările din nordul Europei, în Marea Britanie, în Germania, unde legea spune că nu părinților, ci statului aparțin copiii. Unele dintre aceste drame au ajuns cunoscute și în spațiul public românesc, însă ele sunt de departe doar vârful icebergului.

Infantilizarea societății, așa cum arată Irina Bazon, se realizează prin câteva moduri redate în subtitlurile studiului său, însă mă voi referi la două „motive” des întâlnite. Primul este motivul imaturului; naivitatea lui, spune Jeff Nuttall (p. 281), este echivalată cu onestitatea, stupiditatea, cu sinceritatea, iar acțiunile iresponsabile sunt ridicate la rang de virtute. În acest sens, Jerry Rubin, un personaj-simbol al contraculturii, important lider yippie, afirma: „Vom consuma LSD împreună cu copiii noștri! Copiii noștri ne vor spune ce să facem! Nu ne vom maturiza niciodată! Vom fi veșnic adolescenți!” (ibidem). Noile modele propuse de contracultură sunt: veșnicul copil, hedonistul, rebelul, antieroul, ființa vulnerabilă, victima, loserul, boemul, nebunul, dependentul, insolitul, maniacul, alienatul etc. Celălalt motiv este al victimei, care se bucură de superioritate morală, ceea ce face să existe în prezent o competiție pentru statutul de victimă, indiferent de categoria socială, pentru că eticheta respectivă asigură reputația de vedetă și un bun „scor social”. Este ceva la modă ca actori, artiști, sportivi, prințese, oameni obișnuiți să se confeseze întregii lumi cu privire la vreun abuz real sau imaginar. Acum câțiva ani, mișcarea „MeToo” a creat un val de acuze (justificate în mare parte) asupra diverșilor prădători sexuali din vârful industriei americane de cinematografie și televiziune, însă prea puțin a fost discutată problema morală a acceptării libere (în numeroase cazuri) a compromisului cu prețul celebrității – n-ar fi fost corect politic față de victime. De fapt, cele mai multe „victime” au făcut cândva un târg pe care l-au considerat avantajos, iar acum, un alt val, al demascării corupției din sistem, de data asta, i-a făcut să se alinieze la declarații „șocante” și... mult așteptate, pentru că publicul se plictisește tot mai repede.

O altă modalitate „verificată” – de pe vremea lui Georg Lukacs – de slăbire a autorității părinților este introducerea educației sexuale în școlile publice, ceea ce se traduce la nivelul subconștientului colectiv prin recunoașterea unei „legitimități” a intervenției statului în cele mai intime aspecte ale vieții private. În esență, dincolo de reale (în prea mică măsură) și mai ales presupuse bune intenții, acestea sunt programe de pervertire a copiilor, inoculându-le o viziune hedonistă, deschizând orizontul unor experiențe și experimentări tratate ca și când ar fi detașate de filonul moral; sunt prezentate atitudini sexuale firești laolaltă cu perversiuni și aberații, relativizând în ultimă instanță, din aproape în aproape, însăși identitatea sexuală. Familia „nu știe”, familia „e rea”, statul trebuie să aibă monopolul asupra modului de trai; părinții trebuie să fie elevi în centre de educatori parentali și sunt sfătuiți să ceară consilierea specialiștilor în planning familial. Ca paranteză, infantilizarea se manifestă în prezent printr-o atenție sporită la inflația de sfaturi ale „specialiștilor” (deseori în dezacord) care ne transmit ultimele descoperiri despre cum să înghițim apa și alimentele (nu mai pomenim care sunt cele „bune” și cele „rele”!), cum să respirăm, cum să punem corect capul pe pernă sau cum să renunțăm la pernă, iar enumerarea ar putea continua cu mii de exemple privitoare la orice colțișor al vieții muritorilor de rând. Doar cei privilegiați mai pot face câte ceva după cum îi taie capul, fără să aibă mustrări de conștiință.

Revenind la tema introducerii educației sexuale în școli, iată care sunt roadele acesteia în Danemarca, țară care este, de mai mulți ani, „campioana Educației sexuale în școlile europene: violurile au crescut cu 300%; bolile sexuale au crescut (la tinerii sub 20 de ani!) cu 250%; cazurile de graviditate, de sarcină în afara căsătoriei s-au dublat; divorțurile s-au dublat; avorturile au crescut cu 500% (!). Doar două lucruri au scăzut: rata nașterilor și vârsta medie a primului raport sexual” (p. 285). De ce se ajunge aici? Pentru că informațiile despre sex nu fac doi bani în lipsa valorilor morale necesare pentru alegeri bune. Ba dimpotrivă, sunt considerate modalități de încurajare oficială, instituțională, a „sexului liber” promovat de neomarxiști, producând drame la tot pasul, crize morale, familiale, sociale. Uneori apar chiar grupuri ai cărui membri se iau la întrecere pentru un punctaj cât mai mare la categoria „relații sexuale cu fete locale”, așa cum este cazul grupului „Spur Posse”, de la începutul anilor 1990 din Lakeland, California, caz despre care amintește Diana West: „Membrii grupului Posse se întrebau cu ce au greșit. «Ei [profesorii] ne împart prezervative, ne predau educația sexuală și despre prevenirea sarcinei», a spus unul dintre băieți. «Dar nu ne învață nicio regulă [de natură morală, n. tr.]»” (p. 298). „Dar, afirmă Irina Bazon, adolescenții nu se nasc cu aceste valori, ci le deprind în timp, prin educația pe care o primesc, mai întâi, în familie, apoi la școală (a cărei sarcină ar trebui să fie formarea de caractere). Însă, adulții de astăzi, inclusiv părinții, au uitat acest lucru” (p. 299).

Toate aceste direcții ale deconstrucției generale, ale Teoriei critice lansate în anii 1920 de către neomarxiști – copii ai marxismului și părinți ai corectitudinii politice de azi – duc spre o cultură a relativismului, cealaltă față a sa fiind nihilismul, după cum bine sesizează dramaturgul englez Robert Bolt: „Nu mai avem o imagine definită a omului, cum aveau societățile vechi (de exemplu, reprezentarea filosofului stoic, a creștinului, a omului rațional), imagine cu care să ne identificăm sau cu care să ne comparăm; suntem orice. Dar, dacă suntem orice, atunci nu suntem nimic” (p. 280).